Articolul complet pe: https://www.juridice.ro/499914/si-totusi-prescriptia.html

Probabil că la momentul publicării acestui articol a devenit aproape desuetă sau redundantă discuția despre prescripția răspunderii penale în contextul Deciziilor CCR, respectiv ÎCCJ în această materie. Așadar, plecăm de la premisa că prin Decizia nr. 297/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal Curtea Constituțională a statuat că „Admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională.” Pe de altă parte, același for jurisdicțional în materie constituțională se pronunță din nou în această materie prin Decizia nr. 358/2022 și statuează într-o manieră dincolo de orice îndoială că „ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să şi-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale. În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.”

Contextul este întregit (de abia) la 25 octombrie 2022, când Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală stabilește prin Decizia nr. 67/2022 că „Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal” și că „Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.”

Din perspectiva efectelor acestor decizii, aparent, atât practicienii dreptului, cât și teoreticienii privesc în mod unanim problematica inexistenței unor norme care să impună situații de întrerupere a termenului de prescripție pentru perioada de referință, împrejurare ce poate crea, tot aparent, concluzia că, în afară de aplicarea legii penale mai favorabile și constatarea inexistenței vreunui caz întreruptiv de prescripție în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022, nu se pot ivi alte situații interpretative.

Totuși, de cele mai multe ori „teoria e frumoasă, dar practica ne omoară”. Așa se face că pot apărea situații neprevăzute în care actorii procesuali generează dispute teoretice care se răsfrâng asupra justițiabililor.

Am avut prilejul de a fi angajat într-o cauză penală în care s-a discutat împlinirea termenului general de prescripție pentru unele dintre infracțiunile deduse judecății. În aceeași cauză, în luna iulie 2022, s-a apreciat a fi oportună suspendarea judecății până la data la care ÎCCJ se va fi pronunțat asupra dezlegării chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Așa fiind, judecata a fost reluată de abia după ce ÎCCJ a decis că normele vizând întreruperea prescripției sunt de drept substanțial, iar nu formal/procesual.

Problema care a apărut în această direcție s-a născut ca urmare a interpretării diferite a cazurilor de suspendare a termenului de prescripție. Astfel, reprezentantul Ministerului Public și-a plasat susținerile în sensul în care suspendarea judecății în temeiul art. 476 alin. (4) C. proc. pen. conduce și la suspendarea cursului prescripției răspunderii penale, iar, de cealaltă parte, apărarea inculpaților s-a concentrat să demonstreze că prevederile arătate supra nu pot avea înțelesul de dispoziții legale care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori continuarea procesului.

***

Unde se află doi juriști, sunt trei păreri!

***

Sediul materiei în această privință îl regăsim în dispozițiile art. 156 din Codul penal, care reglementează „Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale”, și în cele ale art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală, care vizează posibilitatea suspendării cauzelor similare aflate în judecată în ipoteza sesizării completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, primul text normativ supus analizei noastre statuează în sensul în care „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal”. Aceasta presupune că atunci când există dispoziții legale/cauze/circumstanțe/împrejurări independente de voința organelor judiciare și care nu pot fi împiedicate sub nicio formă, cursul acestei prescripții, adică efectele sancționatoare ale instituției prescripției, sunt suspendate până la depășirea acelei situație imbatabile.

Dispozițiile legale regăsite în cuprinsul art. 476 alin. (4) C. proc. pen. acordă facultatea/posibilitateainstanțelor de a suspenda cauzele aflate pe rolul lor în ipoteza în care acestea consideră că decizia în dezlegarea unor chestiuni de drept, cu care a fost învestit completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, își poate răsfrânge efectele și asupra cauzei pe care o soluționează: „Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fisuspendate până la soluţionarea sesizării.”

Revenind la speța pe care am amintit-o, procurorul care a pus concluzii în dezbaterea pricinii a susținut că împrejurarea procesuală ce rezidă în aceea că instanța a suspendat judecata în cauză până la pronunțarea Deciziei nr. 67/2022 constituie însăși cazul de suspendare a cursului prescripției și, prin urmare, perioada de suspendare nu poate fi luată în calcul la termenul de prescripție. Argumentele care au dat naștere unei asemenea interpretări s-au concentrat pe existența unei norme legale, și anume art. 476 alin. (4) C. proc. pen., care ar fi împiedicat desfășurarea procesului odată ce i s-a dat curs. Altfel a spune, în ipoteza în care judecata este suspendată, indiferent dacă această suspendare este facultativă sau obligatorie, este suspendat și cursul prescripției întrucât cauza suspendării rezidă întotdeauna într-o dispoziție legală, iar de vreme ce măsura procesuală a fost luată în baza legii, aceasta împiedică desfășurarea în continuare a procesului penal.

În contrapartidă, apărătorii subiecților implicați în speță au susținut că efectul dispozițiilor art. 476 alin. (4) nu se produce direct, iar aceste prevederi nu operează în virtutea legii – ope legis – , ci constituie un drept procesual potestativ sau o prerogativă a instanței care va fi avut facultatea de a-i da expresie sau nu în pricina cu care este însărcinată. Astfel, Poziția apărării contrazice fundamental teza avansată de acuzare, iar argumentația se poate desfășura pe două paliere de discuție: (i) interpretarea sistemică a dispozițiilor art. 156 C. pen. prin raportare la rațiunea prescripției și (ii) interpretarea sistemică a dispozițiilor art. 476 alin. (4) C. proc. pen. Pe de o parte, avem în vedere că instituția prescripției răspunderii penale este justificată de sancționarea organelor publice pentru pasivitatea în identificarea sau tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Astfel, atunci când există cauze/circumstanțe/împrejurări independente de voința organelor judiciare și care nu pot fi împiedicate sub nicio formă, cursul acestei prescripții, adică efectele sancționatoare ale instituției prescripției, sunt suspendate până la depășirea acelei situație imbatabile. Prevederile art. 476 alin. (4) C. proc. pen. oferă posibilitatea, facultatea instanțelor de judecată de a suspenda judecata atunci când acestea consideră că decizia în dezlegarea unor chestiuni de drept își poate răsfrânge efectele și asupra cauzei pe care o soluționează. Coroborând cele două texte normative putem observa că nici art. 156 alin. (1) C. pen. nu își propune suspendarea termenului de prescripție în absolut orice situație, ci doar atunci când legea prevede aceasta în mod expres sau când există o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat, și nici art. 476 alin. (4) C. proc. pen. nu impune aplicarea sa ori suspendarea prescripției.

Altfel a spune, existența unei norme dispozitive, care conferă posibilitatea de alegere a organului judiciar în adoptarea unei măsuri, nu poate fi în mod rezonabil interpretată ca fiind o dispoziție legală ce exclude curgerea termenului prescripției răspunderii penale. Prescripția s-ar fi suspendat numai în măsura în care această dispoziție legală ÎMPIEDICA EXERCITAREA ACȚIUNII PENALE.

Cu toate acestea, instanța – Curtea de Apel București – a pronunțat o soluție prin care recunoaște perioada de suspendare a judecății ca fiind echivalentă suspendării cursului prescripției răspunderii penale. Argumentele pentru reținerea acestei soluții rezidă strict în aceea că „dispozițiile art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală în temeiul cărora prezenta instanță de control judiciar a dispus suspendarea cauzei (…) reprezintă <<o dispoziție legală ce împiedică continuarea procesului penal>>”. Prin urmare, perioada în care cauza s-a aflat în stare de suspendare nu a fost luată în calculul termenului de prescripție.

În acest context, ne întrebăm dacă aceasta este soluția corectă/judicioasă sau vom avea nevoie de o interpretare a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pentru a ne lămuri dacă dispozițiile art. 476 alin. (4) C. proc. pen. constituie dispoziția legală la care face referire art. 156 alin. (1) C. pen.

O altă situație aparent imprevizibilă poate apărea chiar în materia contestațiilor în anulare pentru cauze prescrise la momentul soluționării lor definitive.

Așa fiind, am avut surprinderea de a constata că există susțineri potrivit cu care accepțiunea de „probe” din care reiese existența unei cauze de încetare a procesului penal nu s-ar circumscrie înțelesului comun regăsit în prev. art. 97 și urm. din Codul de procedură penală, ci ar trebui interpretată în sensul în care practica majoritară a instanțelor de după Decizia nr. 297/2018 a CCR a fost aceea de a considera existența cauzelor întreruptive de prescripție prin raportare la Codul penal din 1969.

Se prea poate ca și în această materie să avem parte de interpretări diferite ținând seama de soluțiile deja pronunțate de unele instanțe naționale prin care au admis contestațiile în anulare întemeiate pe acest motiv și de poziția apărărilor care apreciază că Decizia nr. 297/2018 constituie argumentul suprem care trebuia să fie luat în seamă odată cu apariția sa.